În curând se vor împlini patru sute de ani de la publicarea manifestelor rosicruciene iar misterul care a alimentat de-a lungul timpului legenda crucii cu trandafiri încă nu a fost elucidat. Considerate de către unii pură şarlatanie de alţii o simpla glumă nevinovată, aceste manifeste rosicruciene au aprins minţile multora şi au deschis o poartă spre fantastic altora. Cele trei manifeste rosicruciene sunt, în ordinea publicări lor: Fama Fraternitatis, Confessio şi Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz. Indiferent de părerea unora este cert faptul că într-un fel sau altul, aceste trei scrieri, au influenţat în mod fundamental peisajul intelectual al epocii precum şi a timpurilor ce au urmat.
Ceea ce este cu adevărat fascinant la aceste manifeste este modul în care au fost ele alcătuite, este bizarul mod în care s-a amestecat în cuprinsul lor, seriozitatea, utopia, ocultismul şi supranaturalul. Acest veritabil amestec alchimic şi magic în acelaşi timp, deschide noi perspective asupra spiritului uman.
Putem privi aceste trei manifeste ca pe un uriaş creuzet în care s-a dorit, şi în mare parte s-a şi reuşit, formarea unui amalgam în care fiecare găseşte câte ceva din ceea ce i se aseamănă: visătorul, întâlneşte lumi misterioase şi mai ales o ştiinţă alchimică pe care dacă o decodifică îi va deschide porţi nebănuite, gânditorul, utopia unei lumi mai bune, omul de ştiinţă, legile ascunse ale Universului. Putem deci spune că într-un fel, manifestele rosicruciene sunt visele noastre ale tuturor, dar învăluite într-o aură de mister şi suprarealism fantastic. 
Din datele cunoscute până acum autorul manifestelor rosicruciene este Johann Valentin Andreae, un personaj important al mişcării rosicruciene născut în anul 1586 la Wurtemburg şi mort la 1654. El ne-a lăsat o minunată autobiografie intitulată: Vita ab ipso conscripta, dar cum scopul acestei postări este mult mai modest voi preciza doar că acest personaj carismatic al mişcării rosicruciene are iniţial deschideri luterane şi apoi calviniste, un fapt care poate părea lipsit de importanţă dar e de fapt foarte semnificativ. 

“Toate adevarurile sunt usor de inteles de îndata ce acestea sunt descoperite; important este sa le descoperi.” Galileo Galilei

Buscaglia are o minunată povestire despre căutarea Adevărului şi-a Vieţii. El relatează istoria unui al patrulea rege mag, care a văzut şi el, asemenea celor trei confraţi, steaua strălucind pe cerul Betleemului, drept urmare a pornit şi el la drum. Dar oricât de mult se grăbea ajungea întotdeauna cu întîrziere în locurile unde ar fi trebuit să fie Isus, pentru că de-a lungul drumului, săracii şi nevoiaşii îl opreau spre a-i cere ajutorul. După treizeci de ani în care urmase paşii lui Isus, prin Egipt, Galilea, Betania, magul ajunse într-un sfârşit la Ierusalim, dar era încă o dată în întîrziere. Copilul Isus, cel pe care il semnalase minunata stea, cel pe care îl căutase cu Înfrigurare, era de-acum bărbat, şi magul ajunsese în ziua crucificării. Regele mag adusese cu el minunate perle pentru a le dărui lui Isus, dar nevoit de împrejurări le vînduse pe toate pe drum pentru a-i ajuta pe cei întîlniţi. Îi rămăsese o singură perlă, era cea mai minunată, dar Mîntuitorul era deja mort. “Am ratat misiunea vieţii mele,” gîndi cu regret regele mag. Plin de necaz şi deznădejde era gata să izbucnească în lacrimi. Şi atunci auzi o voce: “Contrar a ceea ce gîndeşti, ai fost cu mine toată viaţa. Eram gol, tu m-ai îmbrăcat. Eram flămînd, tu m-ai hrănit. Eram închis iar tu m-ai vizitat. Eu eram în fiecare sărman suflet din drumul tău. Îţi mulţumesc pentru atît de multe gesturi de iubire.”Cred că cel de al patrulea rege mag a fost cel mai fericit. De multe ori suntem asemeni celor trei regi magi, pornim spre ţelul nostru şi uităm de cei care contrar a fi o piedică în calea noastră ar fi defapt ţelul final. Am uitat de al patrulea rege mag şi de exemplul său, ne amintim cu greu de el, calea lui a fost mai grea dar cu mult mai minunată.

"Cine iubeşte pe fratele său, rămîne în lumină, şi în el nu este niciun prilej de poticnire." Ep.1.Ioan 2.10

Într-una din aceste minunate zile ale acestui fermecător început de mileniu, am hotărât să mă întâlnesc cu Adevărul. M-am pregătit, m-am parfumat, am îmbrăcat costumul de curios şi am plecat pe jos spre locul de întâlnire. Am ales să merg pe partea dreaptă pentru a nu-i încurca pe curioşii dezamăgiţi ce se întorceau plini de supărare de la întâlnirea lor eşuată cu Adevărul.
Calea ce o aveam de urmat îmi era destul de cunoscută o mai urmasem, cred, de nenumărate ori în alte încercări, doar că de data aceasta eram mai hotărât ca niciodată să merg până la capăt. Mă gândeam la toate fostele încercări, la toate fostele eşecuri, la fostele laşităţi, la toate întoarcerile pline de furie şi teamă, şi realizam cât de aproape am fost de fiecare dată, cât de puţin a lipsit. Un pas. Un pas pe care din teamă, din laşitate, nu l-am făcut.
Cu aceste gânduri şi plin de hotărâre am intrat în Sanctuarul Adevărului. O clipa, care a părut o veşnicie, am rămas încremenit în faţa spaţiului gol ce se deschidea înaintea mea. Plin de încredere am făcut şi acel pas. Nu era nimeni. Surprins, am început să caut motivele acestei singurătăţi. Era o întâlnire în doi, dar unul lipsea. Poate am ajuns prea devreme. Poate am întârziat. Poate era acolo dar nu eram pregătit să văd. Erau atâtea posibilităţi şi doar o singură certitudine. Eu eram acolo. Am hotărât să am răbdare, şi să aştept. Îmi aminteam acum, înscrise cu rune de foc în memoria mea, cuvintele bătrânului meu prieten.
„Să accepţi viaţa, spunea el, este începutul înţelegerii. Apoi este răbdarea. Răbdarea este foarte importantă. Cei răbdători sunt puternici, mai tânărul meu prieten. Răbdarea înseamnă să ţi stăpâneşti pornirea către cele şapte sentimente: ura, dragostea, bucuria, neliniştea, supărarea, suferinţa şi teama. Dacă nu te laşi pradă acestora şapte, eşti răbdător. Şi atunci, vei înţelege curând felul lucrurilor şi vei fi în armonie cu eternitatea. Te vei întâlni cu Adevărul.”
Am avut răbdare, am aşteptat, iar aşteptarea a dat într-un final roade.
Adevărul a intrat în sanctuar, de fapt e impropriu a spune: a intrat, el a fost tot timpul acolo, însă ochii mei nu erau încă pregătiţi să-l recunoască. Ca să fiu sincer nu erau mai pregătiţi nici acum pentru ceea ce aveau în faţa lor. Îmi imaginasem de nenumărate ori această întâlnire, dar niciodată aşa. Adevărul nu era un EL, ci era o EA. Am presupus, greşit, că Adevărul este de natură masculină. M-am înşelat. De fapt acum realizam că undeva în străfundul minţii mele ceva totuşi mă pregătise pentru acest moment. Altfel pentru ce m-am parfumat. O intuiţie? Şi totuşi.
Surprins, nu am reuşit minute bune să rostesc măcar un cuvânt.
Obişnuită probabil cu acest gen de reacţii, Adevărul, făcut un prim pas.
- Eşti surprins?
- Mărturisesc că da, pentru o clipă am crezut că sunteţi Îngerul Morţii. V-am confundat. Îmi cer scuze.
- Nu sunt necesare scuzele, sunt chiar EU. Ţi-am spus că ne vom întâlni pentru o ultimă dată. Această ultimă dată este acum. M-ai căutat atâta timp, ai fugit de mine de atâtea ori, dar acum ai avut răbdare.
- Am înţeles, am spus, liniştit. Călătoria mea s-a încheiat.
- Nu. Doar acum începe cu adevărat. Aşa e soarta celor care găsesc Adevărul, rămân alături de el pentru a porni în minunate călătorii. Aşa cum tu m-ai căutat, eu te-am aşteptat.
În timpul acesta nenumăraţi căutători ai Adevărului intrau în Sanctuar. Priveau sanctuarul gol şi plecau dezamăgiţi. Nu aveau răbdare. Nu vedeau Adevărul.
Îi priveam şi nu mă simţeam deloc superior lor, eram doar diferit. Mă recunoşteam acum în fiecare dintre ei.
Adevărul mă duse în poarta sanctuarului.
- Priveşte, spuse ea. Priveşte aceşti fericiţi nefericiţi, unii se vor întoarce mai devreme sau mai târziu, asemenea ţie, dar după unii va trebui să mă duc eu.
A fost singurul moment în care ochii ei albaştri s-au întunecat întristaţi.
- Să mergem, a spus cu un zâmbet fermecător. Diafană, a pornit pe o minunată cale, iar eu am urmat-o.
Aşa am pornit în noi călătorii spre noi orizonturi pe care înainte nici nu le bănuiam. Dar despre aceste călătorii mai târziu sau, poate niciodată.
Adevărul nu e mort, e Îngerul Morţii. Moartea nu e sfârşitul e doar un altfel de început, e o nouă călătorie.


„Sigură este moartea pentru toţi cei ce se vor naşte, şi sigură este naşterea pentru toţi cei ce au murit.”

Aşa cum am promis revin cu o postare despre Boscovici. 
Sunt unii romancieri ai imaginarului şi ai anticipaţiei care ne-au uimit prin personajele şi lumile ştiinţifico-fantastice aduse în faţa ochilor noştri, dar n-au cutezat să imagineze un personaj atât de fabulos precum Boscovici. Cine a fost el? Un mutant? Un călător în timp?
Roger Boscovici s-ar fi născut în 1711 la Dubrovnik, spun s-ar fi născut pentru că nu există nici o dovadă scrisă a naşteri lui. Singurele date cât de cât certe sunt cele pe care le-a declarat Boscovici, la vârsta de paisprezece ani, atunci când s-a înscris ca liber auditor la colegiul iezuit de la Roma. A studiat acolo matematica, astronomia şi teologia. A intrat în ordinul iezuiţilor în 1728 la terminarea noviciatului. În anul 1736, publică o comunicare despre petele din Soare. Comunicare care reuşeşte, dacă mai era cazul, să atragă atenţia lumii ştiinţifice asupra lui. În 1740, predă matematica la Collegium Romanum, apoi devine consilier ştiinţific al Papalităţii. Un titlu care chiar dacă pare neînsemnat, ţinând cont de relativul dezacord dintre biserică şi ştiinţă, era totuşi cu adevărat remarcabil pentru un tânăr de treizeci de ani. Plin de elanul şi energia tinereţii creează un observator, iniţiază secarea mlaştinilor din apropierea Romei, repară domul San-Pietro, măsoară meridianul dintre Roma şi Rimini, de-a lungul a două grade de latitudine. Nu se mulţumeşte cu aceste realizări, explorează diverse regiuni din Europa şi Asia şi face săpături pe acelaşi locuri unde Schliemann va descoperi mai târziu Troia. Îi este publicată în 1757, la Viena, lucrarea Teoria filozofiei naturale, o adevărată operă înaintea timpului său. Cercetătorii actuali au fost considerabil surprinşi în momentul în care au reexaminat această lucrare. Ei au estimat că e vorba de un spirit al secolului XX, silit să trăiască şi să lucreze în secolul al XVIII-lea. 
E numit membru în Royal Society din Anglia, la 26 iunie 1760 şi, cu acest prilej, publică un lung poem latin despre aspectele vizibile ale Soarelui şi ale Lunii, despre care contemporanii spun: „E Newton în gura lui Virgiliu.” E într-adevăr un poem remarcabil şi în acelaşi timp foarte interesant din punct de vedere alchimic. O adevărată mana cerească pentru adevăraţii „grădinari”. E primit de marii erudiţi ai epocii şi întreţine o corespondenţă importantă cu doctorul Johnson şi cu Voltaire. În 1763, îi este oferită naţionalitatea franceză. Preia direcţia departamentului de instrumente optice din Marina Regală, la Paris, unde va trăi până aproape în ajunul revoluţiei, mai precis până în 1783. Lalande l-a considerat cel mai mare savant în viaţă. D’Alembert şi Laplace vor fi înspăimântaţi de ideile sale avansate. În 1785, se retrage la Bassano şi se consacră tipăririi operelor sale complete. Moare la Milano, în 1787.  
Prin întreaga sa operă se vădeşte că Boscovici era în avans nu numai faţă de ştiinţa epocii sale, ci şi faţă de propria noastră ştiinţă. El propunea o teorie unitară a universului, o ecuaţie generală şi unică, regizând mecanica, fizica, chimia, biologia şi chiar psihologia. În această teorie, materia, spaţiul şi timpul nu sunt divizibile la infinit, ci se compun din puncte. În teoriile lui el izbuteşte să dea seama la fel de bine de lumină ca şi de magnetism, de electricitate şi de toate fenomenele chimice cunoscute în vremea sa, descoperite de atunci încoace sau care urmează a fi descoperite. Se regăsesc la el cuantele, mecanica ondulatorie, atomul constituit din nucleoni. L.L.Whyte ne încredinţează că Boscovici îşi depăşeşte cu cel puţin două sute de ani epoca şi că el nu va putea fi cu adevărat înţeles decât atunci când se va fi operat în sfârşit joncţiunea dintre relativitate şi fizica cuantică.
Boscovici ca orice personaj interesant, nu a neglijat importanţa considerabilă a alchimiei. El dă nişte traduceri clare, ştiinţifice, limbajului alchimic, pe care în paranteză fie spus la stăpânit în mod desăvârşit. Pentru el de pildă, cele patru elemente, Pământ, Apă, Foc, Aer, nu se deosebesc decât prin dispunerea diferită a particulelor fără masă şi greutate care le alcătuiesc, toate aceste potrivindu-se cu cercetarea de avangardă privind ecuaţia universală.
De ce oare această operă extraordinară n-a influenţat gândirea modernă? Iată o temă de meditaţie. 

„Du-mă de la ireal către real, de la noapte către lumină, de la moarte către nemurire..." 

Această postare se doreşte a fi un omagiu şi în acelaşi timp o aducere aminte pentru cel care a fost Leonhard Euler.
Probabil mulţi se vor întreba, pe bună dreptate, cine este acest personaj. Din păcate, de multe ori personaje uimitoare nu îşi găsesc locul în rândurile cărţilor de istorie, rândurile acestora fiind în schimb pline de imposturi şi impostori.
Leonhard Euler s-a născut în 1707 şi a părăsit această lume ingrată în 1783. Este în general considerat unul din cei mai mari matematicieni ai tuturor timpurilor. Această calificare este însă prea strâmtă ca să dea seama de însuşirile supraomeneşti, dar reale, ale spiritului său. Răsfoia lucrările cele mai complexe în câteva clipe şi putea să recite complet toate cărţile care-i trecuseră prin mâna de când învăţase să citească. Cunoştea foarte bine fizica, chimia, zoologia, botanica, geologia, medicina, istoria, literatura greacă şi latină. În toate aceste discipline, nimeni din epoca sa nu l-a egalat. Chiar şi în zilele noastre, trebuie să recunoaştem e o performanţă greu de egalat şi foarte greu de depăşit. Avea puterea de a se izola total, după voie, de lumea exterioară şi de a urmări un raţionament orice s-ar fi întâmplat. Îşi pierdu vederea în 1766, ceea ce nu l-a afectat. Ceea ce pentru oricine altcineva ar fi fost o lovitură cruntă a sorţii, pentru Leonhard Euler a fost o provocare. Unul din elevii săi a notat că, în cursul unei discuţii referitoare la nişte calcule mergând până la a şaptesprezecea zecimală, s-a produs un dezacord cu privire la a cincisprezecea zecimală. Euler a refăcut atunci calculul cu ochii închişi, într-o fracţiune de secundă. El vedea raporturi, legături care le scăpau celorlalţi oameni cultivaţi şi inteligenţi. Astfel a găsit idei matematice noi şi revoluţionare în poemele lui Virgiliu. Era un om simplu şi modest şi toţi contemporanii săi sunt de acord că principala sa grijă era să treacă neobservat. Euler, asemenea contemporanului său Boscovici, trăia într-o epocă în care savanţii erau onoraţi şi nu riscau să fie întemniţaţi pentru ideile lor politice ori constrânşi de guvernanţi să fabrice arme. Dacă ar fi trăit în secolul al XX-lea sau acum, cu siguranţă ar fi aranjat lucrurile în aşa fel încât să se camufleze cu totul. Probabil că şi azi există nişte Euleri sau Boscovici. Inteligenţi şi raţionali, înzestraţi cu o memorie absolută şi cu o inteligenţă în mod constant lucidă ne dau poate târcoale, deghizaţi în grădinari, învăţători de ţară sau simpli agenţi de asigurări.
Alcătuiesc ei oare o societate invizibilă? Nici o fiinţă omenească nu vieţuieşte singură. O teorie socială afirmă că omul nu se poate realiza decât în sânul societăţii. Dar societatea omenească pe care o cunoaştem cu toţii a demonstrat nu o dată şi mai mult decât abundent că e ostilă faţă de inteligenţa obiectivă şi de imaginaţia liberă: Socrate otrăvit, Iisus răstignit, Giordano Bruno ars pe rug, Einstein exilat, Oppenheimer supavegheat. Dacă există această societate invizibilă pentru cei cu ochelari de cal, totul ne îndeamnă să credem că ei lucrează şi comunică între ei în sânul unei societăţii suprapusă peste a noastră. Pentru cei care încă mai cred că e imposibil ca inteligenţe de o anumită factură să comunice între ele fără ca acest lucru să fie observat de cei neavizaţi voi spune doar atât: teoria generală a informaţiei şi semantica arată destul de bine că e posibilă redactarea unor texte cu dublu, triplu sau cvadruplu înţeles. Există texte chinezeşti cu şapte semnificaţii încastrate unele în altele. Există texte şi scrieri alchimice care pot fi citite pe mai multe „adâncimi” în funcţie de „echipamentul” de scufundare a fiecăruia.
Leonhard Euler, Boscovici şi alţii ca ei merită o mai bună cunoaştere şi recunoaştere măcar postmortem. Despre Boscovici voi posta în curând un mic articol.

„Nu trebuie să uităm niciodată cât de limitate ne rămân totdeauna cunoştinţele şi de ce evoluţii neprevăzute sunt ele susceptibile.” Louis de Broglie